E probabil cel mai frumos proiect din Sănătate pe care care-l cunosc: unul care scoate ce-i mai bun și din medici, și din studenți, și din corporatiști, și din primari și din toată lumea... Fiecare pleacă acasă cu ceva câștigat. Dar cel mai tare e că e genul de proiect care, dacă ar fi scalat la nivel național, ar produce o schimbare de sistem. Ar diminua una din problemele mari ale României dar despre care vorbim foarte foarte puțin:- dacă locuiești la sat în România, speranța ta de viață e automat mai mică decât a unuia care stă la oraș. Felicitări Caravana cu Medici. Sunt onorat că vă cunosc.

Ciofeni este un sat aparte. Aici încă se practică agricultura ca mijloc de supraviețuire, aici bătrânețea este firească și oamenii tratează boala ca o normalitate. Nu caută tratament sau alinare pentru că este firesc să te doară după ce ai muncit viață întreagă. Principala lor grijă este dacă au ce pune pe masă măcar o data pe zi. Nu medicamentele. Nu televizorul. Și mai este ceva ce am găsit rar în mediul urban: faptul că sărăcia nu i-a înrăit și nu i-a îndoctrinat. Eu am consultat niște oameni minunați, curați, cu palmele muncite, respectuoși și plini de înțelepciune. Am fost mai câștigat ca oricine de acolo.

Sâmbăta în caravană a fost una dintre puținele ori când m-am simțit „luată în serios” ca viitor doctor, lucrând alături de medici, și nu în subordinea lor. Mi s-a părut foarte important deoarece am conștientizat mult mai bine responsabilitatea pe care o voi purta în fața pacienților și mi-am pus întrebarea dacă fac tot ce-mi stă în putință acum, ca să nu îi dezamăgesc pe viitor. Caravana mi se pare un proiect magic, un exemplu de umanitate, înglobând ideile „utopice” despre ce înseamnă a fi medic, pe care le-am avut și eu și mulți alți colegi de-ai mei atunci când ne gândeam să dăm la medicină. Vă mulțumesc!

Într-o Românie în care dacă nu ai relații, pe cineva care să cunoască pe altcineva, atunci când ești bolnav de multe ori ești al nimănui. Medicii nu doar că îi consultă, le scriu rețete, dar le crează și rețeaua necesară ca sa ajungă la spitalele din oraș atunci când situația o impune. Le lasă numere de telefon, contacte personale ca să-i poată sprijini atunci când ajung la oraș. Caravana e o poveste de succes, dar greutățile cu care se confruntă sunt și ele adevărate, multe, tipic românești.

Ștefănuț are 2 anișori și tușește tare de vreo 4-5 zile și parcă a făcut și febră… dar mama lui nu știe sigur, căci nu are termometru; noroc că avea prin casă un sirop de ibuprofen, că parcă l-a ajutat un pic. Este de altfel singurul medicament pe care îl are. Știe că ar fi trebuit să meargă la medic, dar unde? Îl consult și descopăr un copil blând, cuminte, intrigat de stetoscop. Se bucură când primește o eugenie și un suc și le studiază atent… nu știe cum se deschid, căci el mănâncă zilnic la cantină socială. Are bronșiolită acută – îi măsor saturația în oxigen – mă bucur, e ok, nu trebuie să fie internat, reușim să rezolvăm acasă cu tratament. Scriu rețetă și i-o dau mamei…. degeaba… îmi spune cu o sinceritate dureroasă că nu are bani să cumpere medicația. Cu ajutorul preotului din sat reușim să cumpărăm medicamentele necesare.

M-a impresionat seriozitatea tuturor voluntarilor, implicarea lor, faptul că formează o echipă, chiar dacă unii se întâlnesc pentru prima oară. Mi-a plăcut felul în care toată comunitatea în care ajunge Caravana se implică într-un fel sau altul în toată povestea - asigurând cazarea, gătind pentru voluntari, ajutându-i cu tot ce pot. Dacă ar fi să trag o concluzie, aş spune - simplu - că ceea ce este şi ceea ce face Caravana cu medici se încadrează fără probleme în categoria lucrurilor pe care mi-ar plăcea să le întâlnesc mai des în România. E o experienţă care îţi dă speranţe pentru că vezi că... se poate.